De obicei, incerc pe cat posibil sa fiu rationala, sa nu imi pierd capul, si sa nu fiu usor impresionabila. Asadar incerc sa nu las garda jos la primul venit, sa nu ma inmoi la primele cuvinte dragute pe care le aud, si asa mai departe. Insa nu reusesc intotdeauna..adica in momentele mele de relaxare, de acceptare si impacare, in momentele in care ma bucur din plin de viata si sunt multumita si impacata, se intampla sa apara in viata mea cate o persoana mai speciala. Se intampla sa fie “ceea ce imi doream dintotdeauna” si ma aud spunand “de data asta, el trebuie sa fie!”. Il simt de parca prezenta lui este cel mai natural lucru pentru mine. Ma completeaza, ma intregeste, ma armonizeaza. Rasul si mirosul lui ma excita. Chiar despartiti intr-o incapere mare, reusesc sa il simt aproape. Ii simt prezenta si deja tanjesc sa ii fiu alaturi. Pe urma ma concentrez atat de tare pe persoana lui si ii acord atat de multa importanta, incat uit de mine. Pot sa incerc sa fiu si varianta rece si rationala, dar atunci si fluturii in stomac sunt mai rari, bat la o intensitate mult mai scazuta. In fine, imi vine natural sa ma concentrez pe persoana lui deoarece simt ca ma incarca cu energie, cu vitalitate. Ii ofer lucruri care il fac fericit pentru ca stiu ca in schimb si eu primesc acelasi lucru. Nu masor, nu cantaresc cine cat a dat, ci este un schimb echilibrat in care lucrurile oferite celuilalt vin in mod natural si spontan. Un pahar de vin pe muzica lui Gheorghe Zamfir, o baie luminata de un bec albastru, care ne permite sa fumam fara sa activam alarma din camera de hotel. Un pranz in parcul plin de vestigii romane, din nou vinul, dar de data asta in fundal latra niste caini. Oricare ar fi detaliile, palesc si sunt lipsite de importanta de fapt. Suntem noi doi, pe urma restul lumii. Si am zis ca nu ma mai indragostesc. De fapt, este foarte ciudat, deoarece ceea ce simt acum este ceva complet nou pentru mine, si nu am cuvinte ca sa imi traduc. Privesc in trecutul meu si constat ca un astfel de sentiment, la o astfel de intensitate, nu am mai experimentat. Nu pot sa jur cu mana pe inima, deoarece tastez cu ambele maini in acest moment, insa crede-ma, stiu ce simt!
Si secundele trec, la fel minutele, orele si..zilele. ca aveam doar cateva zile la dispozitie. Uit sa ma mai trezesc si raman in starea asta de betie, de femeie indragostita si uit sa iau precautii. Bine, pai cand tot merge atat de bine, uiti ca mai poate fi ceva dupa, adica daca e bine acum, o sa fie bine si dupa..nu?
Nu a fost, si cand am cazut de pe norul unde ma urcasem, a fost atat de dureros incat as fi preferat sa mor decat sa trebuiasca sa simt ceea ce am simtit.
Pe urma stau si ma intreb, oare ce D-zeu s-a intamplat? Si da, stiam..m-am lasat prinsa de magie, m-am lasat acaparata de vraja asta, si am uitat sa iau masuri. Dar ce masuri sa fi luat? Mi-a venit totul atat de natural, incat nu credeam ca este necesar. Cand s-a terminat tot si am revenit la viata, m-am simtit rau, foarte rau. Rau pentru ca dupa atat de mult timp am dat peste un lucru atat de bun si de dulce, o bucata de om care m-a fascinat. Si pe urma mi s-a luat tot. Am trecut printr-un sevraj, si in dorinta mea de a uita tot, de a face sa paleasca importanta lui, de a-l scoate din adancul celulelor mele, am incercat sa traiesc din nou in prezent. Insa proiectele mele nu mai aveau nici un gust, nimic nu ma mai entuziasma si imi doream sa fug in lume, sa ma ascund undeva si sa ma reintorc peste cativa ani. I-am ingropat amintirea adanc, adanc incat sa imi fie si mie dificil sa ajung la ea.
Stiu cum sa fac o caricatura buna, stiu sa gatesc un fel bun de mancare, stiu cum sa tratez un client nemultumit si sa il transform in cel mai mare ambasador al meu, stiu cum sa ii vorbesc unui copil de doi ani la fel cum stiu cum sa ii vorbesc unei doamne frustrate de 55 de ani, care uraste celelalte femei, si in acelasi timp sa tin o ora de aerobic. Pot sa imi cultiv si sa cresc legume in gradina personala, la fel cum pot sa port o rochie (atunci cand port). Pot sa fac toate aceste lucruri, insa nu am invatat inca un lucru. Nu am invatat cum sa gestionez dragostea, ca sa nu ma mai gestioneze ea pe mine.
Dupa ce a trecut tot si am revenit in prezent, dupa ce mi-a revenit zambetul si pofta de viata, privesc in trecut si constat ca nu am stabilit niste reguli, nu am creat niste iesiri de urgenta, nu am facut nimic..de fapt da, am uitat sa am grija de mine. Oamenii vin si pleaca in si din viata noastra, dar singura persoana care ne va fi mereu alaturi de la nastere pana la moarte, suntem noi cei care trebuie sa ne fim alaturi la bine si la rau. Sunt eu cea care ma bat pe umar si imi spun :” Roxi, poti sa o mai faci si de data asta. Nu ai renuntat pana acum, nu renunta nici acum!”.Sunt eu care ma bucur prima pentru reusitele mele si ma felicit ( cateodata cu prea multa inghetata), si sunt eu care plang alaturi de mine, si ma compatimesc in loc sa ma grabesc cu criticile si cu biciuitul.
Din cauza ca nu am gestionat eu situatia si ca am dat controlul volanului altora, atunci cand am cazut, am cazut rau de tot. Si cazatura a fost urmata de durerea din inima, durere de nesuportat. Parte din strategia mea de vindecare a fost sa imi inchid inima, sa o protejez si sa incep sa zidesc in jurul ei, mai ceva ca si Zidul Chinezesc. Ideea este ca eram asa prinsa in constructii, incat am uitat de cei dragi mie, de persoanele cu adevarat importante. Am uitat sa imi las inima deschisa in fata lor, in fata familiei in special. Astfel ca dupa multe luni i-am revazut, iar eu nu am simtit nimic, nu am trait nici o emotie. A fost totul atat de sec, atat de arid. Mi-am revazut prieteni dragi dupa mult timp, si eu am uitat ca acest scut nu trebuie sa fie unul general. Nu am nevoie sa inconjor China, ci doar un anume cartier, pana se curata si se vindeca tot inauntru, si redevine curat si primitor.
Experientele dure, de orice fel au darul de a te intari si de a te face sa privesti dintr-o alta perspectiva viata ta. Sa vezi locurile vulnerabile in care sa dublezi garzile, si camerele care poate au nevoie sa fie aerisite.
Totul este ca si un joc, de-a cine traieste mai frumos, mai in conform cu credintele sale, si in acord cu pasiunile sale. Un joc de-a “datul” si “luatul” intr-un mod cat mai ecologic pentru noi si oamenii cu care interactionam.
Prea multe detalii ar fi de adaugat, dar nu as mai ravasi adancurile sufletului. I-am ingropat amintirea atat de adanc, incat sa imi fie si mie greu sa ajung la ea. O las acolo pana se estompeaza, pana isi pierde toata puterea asupra mea. Iar cand dupa ani o sa ii au voie sa revina la suprafata, o sa vad cu claritate totul, si o sa zambesc cu dragoste cand o sa imi amintesc. Si totusi sa ramana un lucru neutru, deoarece eu trebuie sa merg mai departe pe drumul meu, fara pietre agatate dupa mine. Ma eliberez de greutati ca sa pot zbura.