Prima oara ca artist de strada

Prima mea experienta ca si artist de strada a inceput in luna iulie a anului 2015.

Pana la acea vreme am schimbat varii job-uri, de la vanzatoare de sushi la asistenta intr-o renumita galerie de arta contemporana din Cluj Napoca, si nici macar nu visam ca aveam sa ma urc intr-un avion cu bilet doar dus, inspre o destinatie indoielnica.

Odata cu renuntarea la slujba mea, si implicit la statutul castigat in ochii societatii,  m-am simtit pierduta. Ma simteam precum pe o barca ce si-a pierdut carmaciul. Nu mai stiam cine sunt, incotro ma indrept si nici macar in ce mare ratacesc.

Abia cand am ajuns sa lucrez pe strada am aflat ca ma numesc „artist de strada”. Mi s-a deschis o lume total diferita fata de tot ceea ce am trait pana la acel moment. A fost o trecere brusca de la un job cu orar fix, clasicele 8-10 ore pe zi, la un orar lasat la libera alegere. Practic, daca pana atunci eram coordonata, in acel moment ajunsesem eu sa coordonez. Sa coordonez singurul angajat disponibil..eu! Credeam ca sunt libera, insa adevarata eliberare a venit abia un an mai tarziu.

In primele 40 de zile am dus constant doua lupte. Prima era lupta cu neincrederea in mine, si nesiguranta a ceea ce faceam, iar a doua era lupta cu politia, societatea si familia.  Ambele lupte le-am castigat abia un an mai tarziu, cand aveam sa reiau experienta.

Primele zile au fost crancene, deoarece trebuia sa lupta impotriva celui mai mare dusman al meu: FRICA.

Am pasit extrem de incet si nesigur, spre marea aventura. Am ales un orasel turistic din sudul Italiei, si dupa ce am mai privit in stanga, in dreapta, si am mai intrebat, mi-am incropit un mic „birou” cu caricaturi. De fapt aveam doua scaunele pliabile, un sevalet, banda adeziva, hartii, creioane, cateva caricaturi, si o geanta de umar unde la final de seara adunam toate acestea. Aaa, si aparatul foto. El ma sprijinea moral, cand eram deprimata sau speriata, faceam o poza. Asta ma relaxa, pe moment.

In prima luna am castigat ceva mai bine fata de cat as fii castigat daca as fi ramas in tara, insa la final dupa ce am pus in balanta castig-cheltuieli, aceasta inclina mai mult inspre cheltuieli. Primul meu gand a fost: „daca asta inseamna sa fiu artist de strada, nu cred ca mai vreau sa continui”.

Insa am continuat, nu din perseverenta, ci din rusine. Rusine fata de mine si rusine fata de familie. Le spusesem ca merg in Italia sa fac pe artista de strada. Nu aveam curajul sa ma intorc infranta.

In a doua luna am descoperit raiul. Din vorba in vorba cu necunoscuti, am dat peste un alt orasel, plin de turisti si de artisti de strada. Financiar am fost multumita la final de luna, si ma simteam de parca am dat peste o gaina cu oua de aur. Dar de fapt acestea erau numarate.

In luna septembrie m-am intors acasa. Planul era sa stau cateva zile acasa si pe urma sa imi continui calatoria. Insa dupa cum aveam sa aflu, e nevoie de multa determinare ,curaj, si focus pentru mentine prezent si a duce la indeplinire un plan.