De ce dispar oamenii din viata noastra?

De ce dispar oamenii din viata noastra?

Nu stiu.

Adica inca incerc sa imi dau seama in baza carei legii nestiute, ne sunt date anumite persoane in viata noastra ca apoi sa dispara toate, rand pe rand. Precum un copac fericit primavara cand in sfarsit si-a reprimit coroana de frunze ca apoi toamna sa ii ia bogatia inapoi. Partea buna este ca si le primeste inapoi in primavara, daca nimeni nu ii pune in pericol existenta pe durata lunilor de asteptare. Partea proasta este ca ramane iar fara ele in scurt timp. Dar este un ciclu de viata caruia suntem nevoiti sa ne supunem, fiind una dintre conditiile faptului de a fi vii.

In acest caz ar trebui sa evit sa ma atasez sau ideal ar fi sa reusesc sa lucrez suficient de bine cu slabiciunile si asteptarile mele astfel incat sa simt maxim compasiune in momentul despartirii? Habar nu am, experimentez si incerc sa vad care este varianta care functioneaza cel mai bine pentru mine. Pai daca este un ciclu caruia trebuie sa ne supunem, fara drept de alegere atunci trebuie sa incerc sa imi fac sederea in aceasta existenta cat mai placuta , mai lina si mai usoara.

Cum stiu ca am slabiciuni si dependente nerezolvate? Cred ca imi dau seama cand ajung pe campul de lupta. Intra in viata mea o persoana care ma face sa simt ceva diferit, ceva ce nu am mai simtit pana acum..si ma abandonez. Si abandonata am fost. Ma trezesc, ma scutur si imi dau seama ca este dureros, deoarece simt un mare gol in interior. Ar fi normal sa nu simt nimic, ci doar sa ma ridic ridicand din umeri, si sa merg mai departe ca si cum a fost doar un vanticel?

Nu stiu.

Sau cred ca stiu. Incerc sa nu ma arunc in dependente precum mancare, bautura, shopping sau tigari, si aleg sa stau cu mine. Sa vedem, sa deschidem un pic ferestrele si sa aerisim. Sa vedem ce s-a intamplat. Imi dau seama ca m-a facut sa ma simt minunat, si stiu ca as mai vrea un pic din ceea ce a fost. Dar nu mai avem acces. Bine, pai nu-i nimic, nu-i nimic ce timpul nu poate sa vindece si nu o sa ii dau o putere mai mare decat ar trebui sa aiba un sentiment. De pace, de furie, de dragoste, de ura, de ce vrei tu.

Si cand sunt pe val, in toiul proiectelor nu imi dau seama ca focul arde mocnit, decat atunci cand fac pauza o zi sau doua si ma opresc din vaslit. Atunci ies la suprafata ganduri si sentimente pe care le credeam bine ingropate. Oare ce am uitat sa pun peste ca sa nu mai iasa la suprafata? Cred ca trebuia sa imi pastrez luciditatea, dar cine dracu’ poate cand dragostea pune stapanire pe minte? Daca aveti reteta, o vreau si eu.

Cateodata imi doresc sa dorm si sa ma trezesc peste o luna, alteori imi vine sa fug si sa nu ma mai opresc. Cred ca toate acestea sunt modalitati de fuga evident si reusesc sa imi dau seama ca nu sunt rezolvarea. Astfel ca ma opresc din nou, rezist impulsului de a ma pune sa lucrez, de a mesteca guma, de a manca sau de a face orice altceva ce ar putea sa imi tina gura si mintea ocupata si ma opresc sa analizez. Cred ca de aici dependentele noastre. Cand suntem mici si suntem agitati, mama ne pune in gura suzeta sau sticla cu lapte. De acolo senzatia de calm si bine. Gata, acum esti bine si ar trebui sa iti treaca. Deci evit sa fac gestul mecanic de a duce ceva la gura, si ma opresc inspirand si expirand zomotos. Lasa ca trece, au trecut alte furtuni mai mari deci asta nu ar trebui sa imi dea batai de cap.

Fericirea?

Cum poate fi definita?

Ieri anticipam momentul impodobirii bradului de Craciun, si ma vizualizam cumparand de la chinezi ceva globuri pentru brad. Gandul ca o sa facem un brad in Roma, chiar daca sunt departe de familie m-a umplut de o stare de cateva minute de euforie combinata cu nerabdare si cu amintiri frumoase din trecutul meu la tara alaturi de familie. A fost fericire. Am simtit fericire. Dar a trecut sentimentul, ca doar nu pot sa ma hranesc timp de o luna cu fericire doar gandindu-ma la bradul de Craciun. Pe urma am experimentat alte momente de-a lungul zilei care mi-au adus stari precum implinire (momentul in care am facut o caricatura si am primit un feedback extrem de pozitiv), umilinta (moment in care cineva mi-a rupt caricatura si mi-a aruncat-o in fata), bucurie (moment in care Paolo s-a aratat extrem de impresionat de ilustratiile facute pentru cartea lui), si ras extrem (moment in care prietena mea Eli, italianca, mi-a trimis un video cu ea in Ghana, suprinzand momentul in care a primit pizza cu popcorn si carne-pentru ea de neconceput). Trec cu repeziciune de la o stare la alta, incercand totusi sa gasesc un echilibru. Intre timp interactionez cu oamenii, ii las sa vina si sa plece dupa pofta inimii. Cei care doresc sa se apropie sunt bine veniti si nu ii indepartez (cu limite evident), iar cei care nu mai vor sa stea si vor sa se indeparteze, ii las sa plece cu inima usoara. INCERC sa fac asta si LUCREZ din greu cu mine, ca sa pot sa ajung la un echilibru sentimental, care sa nu ma mai faca sa traiesc lucruri la intensitati de montagne russe astazi, iar maine sa ma simt abandonata sau pustiita pe dinauntru. Repet, habar nu am daca este bine sau nu, insa simt ca aceasta este calea care mi se potriveste in acest moment. O sa incerc sa pasesc in acord cu mine, si sa merg cat mai des sau chiar deloc contra mea. O sa incerc..