Cu o zi in urma mama a fost la piata, iar la intoarcerea ei acasa, ne-a adus mie si Madalinei cate o carte de colorat. A mea era despre Ursul pacalit de vulpe iar a Madalinei despre Fata Babei si fata mosului. A doua zi de dimineata, la ora 6, cu mult inainte de a se deschide gradinita, eu si sora mea eram deja la gradinita, si nu era din cauza ca era departe scoala, deoarece era „peste gard”, ci deoarece pentru noi era ceva nou, era un loc unde aveam jucarii si prieteni de joaca. La acea ora era doar nasa Zori acolo, care se ocupa de intretinere si ne facea foc in soba in zilele friguroase. Eram nerabdatoare sa incepem sa coloram noua carte. Ii adoram desenele, ii adoram mirosul de nou, o adoram pentru ca era ceva nou si era al meu. Cred ca aveam 5 ani pe atunci.

La gradinita „doamna” ne punea cateodata un „film”, adica un film cu diapozitive care pentru noi era ceva nou, mai ales ca acasa nu aveam televizor. Cu fiecare imagine rulata ne povestea actiunea, si eu visam in timp ce priveam. Ma transpuneam in poveste si incepeam sa visez si sa imi construiesc eu o alta viata imaginara. La un moment dat ne-a aratat povestea Puiul, o poveste emotionanta despre o prepelita care isi sacrifica un pui pentru a-i salva pe ceilalti 5. La final educatoarea este nevoita sa il cheme pe fratele mai mare al unuia dinte copii, Vasile, dearece acesta incepuse sa planga si nu se mai oprea.

Eram in clasa I-a si era ziua mea de nastere. Imi amintesc un februarie geros. Mama a venit in clasa si mi-a adus tort. Imi amintesc ca stateam intre ea si doamna invatatoare in fata clasei, si am inceput sa plang. Eram prea emotionata si nu reuseam sa ma controlez.

Eram in clasa a II-a si s-a organizat serbarea de sfarsit de an, la finalul careia am  interpretat impreuna cu sora mea, melodia Irinei Loghin, ale carei versuri sunau cam asa :

“Mama mama ce ai crezut /Cand pe lume m-ai nascut

In loc sa-mi dai scutecul/Mi-ai dat mama cantecul

Cantecul si glasul dulce/Sa ierti mama in rascruce

Ca de dragoste si chin/Cant cantecul sa ma alin

Si intr-o zi de sarbatoare/Sa intinzi mama masa mare

Cand o scartai portita/Sa stii ca a venit fetita

Pana atunci maicuta buna/Sarut mana ta batrana

O sarut din departare/Mana ce m-a crescut mare

La o umbra de fantana/Plange mama mea batrana

Iesi maicuta pana in seara/Numele de mi-l presara

Prin padurea cea de pini/Ca m-am dus printre straini”

Ma emotiona intotdeauna cantecul, insa pe vremea aceea nu intelegeam de ce.

Acum inteleg, si am tot mai des lacrimi in ochi. Inteleg nasterea, cresterea ,sacrificiul ,plecarea ,reintoarcerea acasa, unde insa “acasa” nu prea mai este acel “acasa” pe care l-ai lasat tu. Iti plange inima, iti plang ochii, iti plange fiinta, dar orice ai face nu mai poti reinvia nimic din ceea ce a fost.

Mama, “fetita” ta s-a intors, insa acum nu mai raspunde nimeni la scartaitul portitei.

Cand ma gandesc la mine copil, una dintre primele amintiri care imi vine in minte este cea legata de o papusa avuta “din capatat”. A luat foc nu se stie cum, insa banuiala mea era Mada. Ma uit la ea si ii spun “bine tu Mada, pe asta am avut-o si noi”. Si intradevar, pe aia am avut-o.

La un moment dat ne-am trezit „invadati” de iepuri. Am avut un cuplu pe care insa din lipsa de cusca, l-am tinut in grajd, si datorita libertatii oferite au inceput sa se inmulteasca de capul lor. Tot timpul vedeam prin curte, prin fata grajdului cate un pui sau doi, care fugeau speriati sub iesle de indata ce auzeau un sunet. O imagine pe care o ador este cea a mamei mele in timp ce mulgea vacile, iar puii de iepure se adunau in jurul ei si al galetii cu lapte si asteptau sa primeasca lapte. Aproape in fiecare seara cina noastra era alcatuita din cacao cu lapte si zahar, si paine. Deseori mergeam cu cana in grajd, cand mama inca mulgea, si luam lapte proaspat. Avam si pisici acasa, iar numarul lor oscila intre 3 si 8. Niciodata mai putine de 3, dar nu mai multe de 8. 8 a fost maximul de pisici adunate care de pe unde. Pui din familie, sau pui gasiti si adusi acasa sau pui aruncati in curtea noastra. Iubeam extrem de mult animalele si plangeam de fiecare data cand vedeam ca cineva chinuie un animal. De fiecare data cand gaseam un caine sau o pisica, ii aduceam acasa, spre disperarea familiei. Primul caine gasit a fost Cici, si trebuie sa povestesc o intamplare cu el, in care m-a impresioant inteligenta lui. Am mers sa culeg nuci impreuna cu Cici, iar la un moemnt dat tot ma tragea de pantaloni si ma musca de maini. Asa ca l-m certat si el a plecat. S-a intors peste cateva minute cu o papusa in gura ca si cum ar fi vrut sa imi arate  „daca tu nu te joci cu mine ..uite ce am eu”..Insa i-am luat papusa, iar daca a vazut ca nu poate sa o recupereze  a plecat. S-a intors peste alte cateva minute cu caruciorul papusii. Mi-a inmuiat inima si i-am dat inapoi papusa. Era a lui, a castigat-o pe drept.

De mica imi placea sa cos haine pentru papusile “ce vor veni”, folosind elefantul alb din portelan, unul dintre bibelourile “clasice” detinute de aproape orice familie din sat, pe post de model. La fel imi placea sa imi construiesc papusi din cucuruz, folosind papusoiul de august-septembrie. Aveam de ales dintr-o multime de modele, marimi si culori. Cel mai important era insa lungimea, stralucirea si culoarea parului. Doamne, daca stau sa ma gandesc sunt minunate creatiile astea ale Tale.

Casa noastra avea 2 camere si o bucatarie, fiind inconjurata la exterior aproape in totalitate de o prispa deschisa. Un fel de balcon. In fiecare camera aveam cate doua paturi, astfel ca dormeam cate 4 intr-o camera. In general dormeam cu sora mea Madalina, cu care ma certam mereu deoareve eu vroiam sa dorm si cu pisicile, insa ei nu ii placeau. A iubit o singura pisica, insa de la moartea acesteia parea hotarata sa nu mai dea nici o sansa niciuneia dintre cele detinute. Dimineata tata, se trezea la ora 5 si facea foc in soba, si pe urma mergea impreuna cu mama sa vada de animale, sa mulga si sa dea de mancare. Micul nostru dejun in majoritatea diminetilor, era constituit din lapte proaspat muls, paine, cu zahar adaugat peste. Noi numeam amestecul “miezuti in lapte”. Alte dimineti mancam dulceata de prune, paine si lapte. La scoala puneam “merinde” cu noi, paine facuta in casa cu dulceata de prune.

Intr-o zi am gasit pe gardul scolii o felie de paine uitata de ceva elev, umpluta cu gem de macese. M-am bucurat ca eram singura si ca nu ma vede nimeni, si am mancat-o. A avut un gust atat de bun si chiar ma gandeam cat te frumos trebuie sa fie sa ai acces la asa ceva zilnic, adica sa mananci gem de macese zilnic. Noi stiam doar de mere, prune, pere si imi amintesc momentul in care am gustat pentru prima data un kiwi. Preotul din sat se intorcea de la oras, si ne-a vazut pe toti in curte, astfel ca ne-a dat un kiwi. Am luat fructul si l-am pus in bucatarie pe masa si am asteptat toti fratii in jurul mesei ca sa vina mama si sa imparta fructul la toti. L-a facut felii, si am gustat minunatia. Craciunul avea un miros atat de specific pentru mine, era o combinate de frig afara, foc de soba in camera, mirosul usor umed al hainelor inghetate intinse la uscat pe soba, sarmale fierband pe soba, si cozonacul mamei cu nuca. In ajunul Craciunului stiam ca pe la 10 dimineata o sa fie la TVR1 animatia „Nasterea Domnului” Pentru noi, care nu aveam cablu si nici televizor color, era unul dintre lucrurile cele mai asteptate. Singura problema era ca televizorul era vechi, si e multe ori imaginea se „facea purici” sau „acordeaon” cum o numeam noi, astfel ca tata statea in apropiere si mai dadea cate o palma televizorului ca sa isi revina. Seara mergeam cu colinda cu copii din sat, si adunam in traista tot ceea ce ne dadeau oamenii. Dulciuri, colacei, fructe si in rare cazuri, bani. De obicei porneam de la 3 dupa masa si terminam undeva pe la 5-6 dimineata. Privind inapoi imi dau seama cat de multa energie am avut noi copiii, pentru ca la vremea aceea aveam poate 10 ani, si iernile erau foarte friguroase, si colindam aproape la 100 de case. Dar cred ca eram motivati, da. Cred ca asta ne facea sa nu ne pese de obstacole precum frigul sau oboseala (desi uneori adormeam in cate o casa straina de obicei unde ne goleam straitele, urmand sa recuperam continul a doua zi) . Cand ne intorceam acasa  ne asteptam sa vina si la noi Mos Craciun, eram sigura ca o sa vina deoarece in timp ce mergeam cu colinda l-am vazut trecand prin fata magazinului din sat. Insa nu venea mereu si la noi.

Acestea sunt doar cateva amintiri care imi revin cateodata in minte, in suflet. Amintiri care ma fac sa zambesc, care ma fac sa fiu fericita de povestea traita pana acum. Sunt mandra de radacinile mele si de viata traita la sat, in familia primita in dar de la D-zeu. 26 de ani reprezinta doar un capitol din povestea mea, urmand ca de acum sa scriu cat mai frumos si mai curat restul povestii. Poate imi pareau la intamplare toate lucrurile primite, toate experientele avute in copilarie, insa daca privesc inapoi peste tot erau lectii de invatat si toate au urmat o traiectorie bine scrisa de catre cineva mult mai mare decat mine. Imi iubesc radacinile, si imi iubesc familia si am invatat destul de dur ca trebuie sa le arat cat mai des cat ii pretuiesc si ii iubesc, pentru ca si ei la randul lor fac acelasi lucru neconditionat pentru mine.

E adevarat ca inca nu am reusit sa descifrez viata asta, inca incerc sa ii inteleg mesajul si sa imi gasesc misiunea, dar stiu sigur ca locul, familia si experientele primite nu sunt deloc intamplatoare! Cred ca nimic nu este intamplator. Nu mai cred in coincidente, cred in legaturi!