Ni se intampla mereu si pare ca tot nu ne invatam minte. Ce anume? Acum iti povestesc.
Suntem inconjurati de oameni valorosi, oameni de la care avem atat de multe lucruri sa invatam si constientizam toate aceste lucruri abia cand i-am pierdut. Dar, nu neaparat persoane, poate ai avut in copilarie un animal pe care l-ai iubit enorm de mult, iar dupa ce l-ai pierdut ai fi dat orice doar sa te mai poti juca macar pentru o ora cu el. Sa il vezi cum alearga inspre tine, atat de fericit ca te-ai intors acasa. Sau poate ai avut o papusa, pe care iti facea placere sa o piepteni si sa ii impletesti parul, sa ii vorbesti si sa o plimbi, pentru ca ea era blanda si nu scotea un cuvant, desi era constienta ca risca sa ramana fara par daca continui in felul acesta, ea totusi iti suporta orice. Totul ni se pare ca va dura la nesfarsit, ca vom fi impreuna pentru totdeauna, si amanam mereu sa spunem acele cuvinte sau sa dam acel telefon. Ca doar avem atat de mult timp…
Si vine momentul cand fiinta draga , cainele, pisica sau papusa, hotarasc sa o ia pe drumul lor. Si te trezesti singur pe strada Vietii, cu un mare gol in suflet. Si incep sa te napadeasca gandurile: „daca m-as fi jucat mai mult cu ea, poate ca…”, „daca i-as fi strans mana atunci cand mi-a intins-o, poate ca…”, „daca i-as fi aratat ca de fapt nu eram suparata pe el, insa jucam un joc stupid creat de societate, poate ca…”. Si sunt atat de multi de „poate”, ca te simti coplesit.
Pentru a ne salva de la acest travaliu sufletesc, cred ca cel mai bine este sa fim deschisi, sa spunem ce simtim atunci cand simtim, sa traim prezentul alaturi de persoanele dragi care ne inconjoara, pe scurt, sa traim fiecare clipa atat de intens, ca si cum ar fi ultima.
La fel ca si tine, si eu am trecut de cateva ori prin astfel de experiente. Cici, Foxi, Benji, Cristinel si tata. Doi caini, o pisica, un prieten foarte apropiat si tatal vitreg.
O sa iti vorbesc despre tata. In ceea ce privea relatia dintre noi, nu am simtit niciodata acea legatura tainica dinte un tata si fiica lui, poate pentru ca de mica mi-au spus ba colegii de gradinita si generala, ba oamenii din sat, ba femeia de la primarie , (niciodata mama), „El nu este tatal tau. Stii cu cine te-a facut?”. Iar eu am crescut vazandu-l ca pe cineva strain. Nu i-am dat o sansa pentru ca nu stiam cum sa ii dau, sau daca este bine sa ii dau. De fapt, nu stiam ce ar trebui sa fac intr-o astfel de situatie. Anii au trecut, relatia dintre noi era cand lina, cand agitata. Certuri, urlete, rasete, ciocolata adusa de la oras, papusa in dar de Craciun, batai cu batul, etc. Relatia dintre noi era destul de tensionata, in parte datorita alcoolului, in parte datorita faptului ca locuiam multe persoane in casa, fiecare avand un temperament atat de diferit fata de celalalt, ca ne era foarte greu sa acceptam si sa ne acceptam, fara sa ne criticam mereu, fiecare avea impresia ca daca ceilalti ar trai dupa cum zice el, cu siguranta am fi o familie fericita, fiecare credea ca are reteta traiului perfect in comun. Dar nu era asa, ceea ce nu am inteles niciunul dintre noi, este faptul ca din acceptare si intelegere ia nastere armonia.
Am avut nevoie de 24 de ani ca sa imi invat lectia. Ultimele luni din viata lui au fost pentru mine cele mai frumoase. Deoarece in acele ultime luni am inceput sa il iubesc asa cum era el, cu sau fara alcool, cu sau fara certuri. Am inceput sa vad omul valoros din el. Imi placea sa ii cer ajutorul, ba sa bata cuie in perete ca eu sa imi pot agata tablourile in camere, ba sa aduca un brat de lemne de foc, etc. Toate lucrurile care pana atunci m-au suparat la el, am incercat sa le inteleg si sa le accept, si chiar sa le vad frumusetea. Ma enerva la culme sa vad cum isi taie slanina pe scaun, cand avea o masa la indemana. Dar am trecut peste, deoarece nu ma mai interesa. Daca el gasea placere in asta, am invatat de dragul lui sa gasesc si eu. Am inceput sa il iubesc asa cum era, nu mi-a mai fost rusine cu el, eram mandra de el, am vazut ca era un om amuzant si destept. Ceea ce in 24 de ani nu am facut niciodata, am facut in ultimele luni: ne-am imbratisat. In acele luni, am simtit ca s-a reparat ceva ce era defect de multa vreme. Ca si cum pana atunci am condus o caruta trasa de 4 cai, dar cu o roata defecta. Acum caruta avea rotile intregi, pregatite omeneste de drum. Acum parca nu era asa anevoios drumul, simteam ca inaintez lin si sigur. Eram fericita. Am regasit un tata.
In urma pierderii suferite, am inteles ca in calatoria noastra, venim singuri si plecam singuri. Pe drum ne intalnim cu prieteni, rude, sot, copii, dar la final oricum ne despartim. Asadar putinul pe care il petrecem impreuna, sa fie un timp de calitate, care sa nu ne faca sa regretam mai tarziu. Fie ca e un drum scurt, de acasa pana la magazin, fie ca e de la nastere pana la adolescenta, oricum ar fi…traiti-l bine, si umpleti-l cu momente atat de frumoase, incat insusi Soarele sa fie invidios. Spune-i acum daca ai ceva de marturisit, da acum acel telefon, traieste-ti viata fara frica, exprimandu-te! Iti face atat de bine! Incearca, gusta!
Leave A Comment